miercuri, 21 martie 2012

Poveste fara sfarsit


”La inceput a fost lumea,
Tau-cruce franciscana
Si lumea era Dumnezeu, si lumea era buna,
Si lumea era nevasta Soarelui
Si facatoarea a toate cele.
La inceput lumea era salbatica,
O gradina mustind de viata.
Si aparu o faptura, o intrupare a Pamantului,
Una ce avea sa puna ordine in gradina.
Si acolo unde pasea Faptura Unica tarana-nflorea,
Plantele cresteau in pustietate,
Creaturile-si faceau cuib si se-nmulteau,
Si Faptura Unica o numi pe fiecare in parte
Si luara cu toatele cele trebuincioase de la Pamant si nimic mai mult.
Si toate creaturile se daruiau pe sine Pamantului
Intorcandu-se in tarana cand viata li se sfarsea.
Si asa statura lucrurile pe vremea ferigilor celor mari,
Si pe vremea soparlelor uriase,
Chiar si in zorii primei epoci de gheata.
Apoi intr-o zi aparu omul-cel mai grozav animal.
Aproape un zeu-dar nu indeajuns de aproape, in ochii lui.
Si omul incepu sa vada nu harurile marete cu care era inzestrat,
Ci doar cele care-i lipseau.
Incepu sa ravneasca la ceea ce el nu avea.
Si asta ii sapa un gol in suflet,
Si cu cat tanjea mai mult la ce nu avea,
Cu atat se facea golul mai mare.
Incerca sa-l umple cu lucruri pe care le putea stapani:
Pamanturi, vite, puterea asupra animalelor, puterea asupra altora.
Se uita la fratii lui si isi dorea mai mult decat i se cuvenea.
Mai multa mancare, mai multa apa, adaposturi mai multe.
Dar niciunul dintre cele pe care le acea nu umplea golul imens.
Mai presus de orice, isi dorea mai multa viata.
Nu voia ca timpul lui pe Pamant
Sa se masoare dupa inaltarea si prabusirea soarelui in ocean,
Ci dupa inaltarea si prabusirea muntilor in tarana.
Voia ca timpul lui sa fie nemarginit.
Voia sa fie nemuritor.
Si atunci o vazu pe Faptura Unica. Ea strabatea Pamantul.
Ea nu imbatranea. Nici nu se ofilea.
Si fu cuprins de gelozie.
Ravni la puterea ei si vru sa puna man ape ele,
Se gandi ca, de prindea Faptura Unica,
Avea sa-i afle secretul vietii vesnice si avea sa si-l insuseasca.
Asa ca incepu sa spuna o poveste cleveditoare, vorbind-o de rau, numind-o Eva,
O poveste mincinoasa, menita sa-i faca pe oameni dusmanii ei.
Povestea spunea ca la inceput fusese un barbat
Care-i era egal la toate-ba chiar mai bun decat ea,
Un barbat pe nume Adam.
Adam strabatea gradina pamantului ca un zeu,
Si toate infloreau sub talpile lui, cum infloreau si sub talpile Evei.
Povestea spunea ca Eva fusese cuprinsa de gelozie,
Urandu-i trupul robust si paros,
Zicand ca e mai aproape de animale decat de zei.
Asa ca facuse sa creasca un pom ciudat
Si il indemnase sa guste din fructele lui,
Fagaduindu-i ca acesta avea sa-i dea o cunoastere mareata si puternica.
Dar fructul era otravit si il slabise,
Rapindu-i puterile divine
Si umplandu-i sufletul de manie si frica.
Povestea a fost spusa si respusa,
Pana cand toti barbatii gelosi au ajuns sa creada ca Eva le era dusman
Si doar prin moartea ei isi puteau recapata divinitatea.
Intr-o zi cand Eva ajunse in preajma pesterii in care salasluiau barbatii,
Auzi un animal plangand de durere.
Merse pe urmele urletului, pana-n strafundurile inghetate ale muntelui.
Si gasi un caine salbatic legat de podea,
Sfartecat, sangerand si urland de durere.
Cand Eva se apropie de el, tribul se napusti din bezna.
O lovira cu batele, o taiara cu pumnalele,
Dar ea nu muri.
Viata se revarsa in ea de la Pamantul Mama,
Tamaduind-o si dandu-i putere.
Innebuniti, barbatii aprinsera un foc si o impinsera pe Eva in el.
Dar sangele i se scurse din rani si stinse focul,
Iar trupul i se vindeca la loc.
Cativa barbati plecara in lume,
Sa adune otravurile pamantului
Pe care o fortara sa le inghita.
Dar ea tot nu muri.
Asa ca o tinura slabita.
Lumina lui Dumnezeu zidita in intuneric.
Caci nu-ndrazneau sa-i dea drumul, temandu-se de ce s-ar intampla,
Si nici nu puteau s-o omoare, fiindca nu stiau cum.
Iar timpul trecea si barbatii fura inlantuiti in propria lor vina
Iar caminul le deveni fortareata
In care ascundeau taina faptelor lor,
Nu un munte sanctificat, ci o temnita blestemata,
Unde Eva era captiva,
O taina sfanta-un Sacrament,
Pana in ziua despre care se prevesteste, cand suferintele ii vor lua sfarsit
Singura cruce adevarata se va ivi pe pamant
O vor zari cu totii intr-o clipa-cu totii se vor minuna
Crucea se va prabusi
Crucea se va inalta
Ca sa descatuseze Sacramentul
Si sa vesteasca o noua epoca
Prin moartea-i milostiva.”
                                           SANCTUS – Simon Toyne 

  
E un fragment din cartea ce am citit-o zilele acestea. O fictiune, o noua conspiratie, scrierile cartii sfinte -Biblia- cu privire la originile acesteia.
Care e opinia ta despre textul biblic? Fictiune sau adevar? Ceva tot ascunde in interiorul ei, dar ore sunt si texte lipsa sau altele care sa fi fost compromise? Cu siguranta! Dar si-asa, cine e cel care trage sforile acestei lumi, al Adevarului? Ce e dincolo de aparente?

joi, 23 februarie 2012

Memorii de primavara


Am trecut deja intr-o noua zi. Ninsoarea de afara nu face decat sa ma duca cu gandul la primavara, poate chiar la vara. E mai bine de o luna de cand Romania se confrunta cu un ger naprasnic. Nici macar veselia primei zapezi nu ma mai incalzeste. Vreau sa vina odata vremurile bune, zilele lungi, timpul hainelor lejere. Amintiri!

Era acum 4 ani. Pe data de 24 februarie 2008 faceam voluntariat la un orfelinat din oras. Ma ocupam in special de supravegheatul temelor, dar mai existau si zile in care gateam copiilor, pregateam masa, faceam curatenie, le faceam baie, ii puneam la somn si uneori mai dormeam cu ei. Imi erau foarte dragi. Dar ce tinea de teme… sa spunem ca acolo nu mai aveam acelasi raport. Sunt o profesoara foarte exigenta! Nu tolerez greseala si nici lenea de a invata. Printre elevii claselor primare aveam o fata ce era pe atunci in clasa a 4-a cu care aveam foarte mult de furca. Intr-un fel am scos-o la capat si in cursul a doua saptamani am reusit sa invatam tabla inmultirii (in vacanta de primavara a uitat-o). Imi era simpatica, asa ca in ziua mai sus mentionata i-am promis ca o voi lua cu mine in padurice la cules de viorele. Aveau sa ni se alature sora mea mai mica si o buna prietena de-a mea. 
buna mea prietena
Zis si facut. Dupa ce am luat pranzul, am facut temele impreuna si am pregatit rucsacul pentru ziua urmatoare. Am dat un telefon sa ma asigur ca plimbarea este inca valabila iar in jumatate de ora m-am pomenit cu celelalte doua fete la locul de intalnire. Era o zi superba de inceput de primavara iar la ora 3 jumate cand noi am pornit spre padurice soarele era mandru pe cer. Pe drum am vorbit diverse, zambetele de pe buze nelipsindu-ne. Ajunse in preajma paduricei, nu am putut sa nu ne oprim sa savuram apa minerala bogata in fier de la izvorul de langa podetul ce despartea pajistea de padurice. 
Apoi cu mult entuziasm ne-am apropiat de raiul mov ce se intindea dincolo de vale. Un covor vargat de antenute verzi ce se terminau in coronite lila bombate spre cer. Mirific!
Incantate ne-am apucat sa strangem buchetele de flori. Mireasma lor plutea in aer si te imbia sa stai acolo cat mai mult, sa savurezi din minunatia naturii si dulceata ce ti-o poate oferi. Ne-am pierdut printre flori pentru alte 2 ore. In acest timp am mancat cateva sandwitch-uri si am baut apa de la izvor. Prietena mea a adus cu ea telefonul sau, performant la acea vreme, ce ii permitea sa faca poze de calitate (drept urmare dovada).
Am petrecut o zi superba de primavara iar la intorcere am dus cu noi un simbol al acelei zile: buchetele de viorele si alte floricele.

Uitati-va acum afara, voi romani. Cati nu tanjiti deja dupa o zi ca aceea?  


miercuri, 22 februarie 2012

Luna Dragostei

 In Romania Dragobetele se sarbatoreste mai tarziu decat sf. Valentin, marea sarbatoare comerciala a lunii februarie, cu eticheta de “Sarbatoarea Dragostei”. Parerea mea, nu ai nevoie de o zi insemnata cu rosu in calendar ca sa iti exprimi sentimentele in cel mai frumos mod posibil fata de persoana iubita. Prinsa in valul acestei luni imaginatia, cum bine va puteti aminti din posturile precedente, ma indeamna sa scriu si eu ceva despre acest subiect. Povestea mea incepe asa…

Zi frumoasa de primavara. Soare, cer senin. O adiere suava clatina crengile - slute, copacilor de pe marginea drumului. Eram in masina. Sotul si cu mine ne indreptam spre o destinatie precisa. Era aniversarea noastra si el dorea sa o petrecem la un picnic in locul in care ne-am sarutat pentru prima data. De 6 ani nu am mai fost prin locurile respective.
Locuiam de 10 ani la 2 ore distanta de casa, si de obicei ne vizitam parintii apoi ne intoarcem spre rutina  ce ne-am creat-o in marele oras. Stresul de zi cu zi ne tine ocupati doua treimi din zi. Dar astazi e o zi speciala, e ziua noastra.
Inainte sa plecam am verificat ca totul sa fie perfect, cosul plin cu toate trebuincioase, patura, casa incuiata, cainii hraniti. Masina era in stare buna de functionare, nu lipsea nimic. Gata de drum!
Drumul era liber. Nu era de mirare, nu circula prea multa lume intre orele de varf (altfel nu s-ar mai numi ore de varf, nu? ). Tot traseul am ascultat muzica noastra preferata, muzica cu care ne-am cunoscut, versurile pe care le-am fredonat de atatea ori. Detasati fiind de tot ceea ce de obicei aveam de facut, ne-am abandonat in bratele fericirii si iubirii care au pecetluit relatia noastra pentru o asa mare perioada de timp. Dar nu avea sa mai tina prea mult. Zambetul mi-a pierit dint-o data si groaza a luat stapanire pe trupul meu. Lumea mea colorata devenise dintr-o data un iad. Masina ce venea din sens opus gonea pe sosea cu o viteza mult prea mare iar cand a ajuns la o distanta de cativa metri in fata noastra soferul pierdu controlul volanului si se izbi cu violenta intr-a noastra aducand oroarea. Nu cunoscusem niciodata acel sentiment. Nu intalnisem inca clipa disperarii si a suferintei. Dar in clipa aceea stiusem ca se terminase totul, ca nu vom mai ajunge la destinatia propusa si ca nu vom mai fi niciodata impreuna. “Dragostea mea… NU !!! te impor nu ma lasa singura pe aceasta lume!” Era prea tarziu. Dupa ce masina fu impinsa pana ce rupse parapetul si se rostogoli de 2 ori in valea usor abrupta eram singura supravietuitoare a acelui masacru. In afara de leziunile de la cap si membre, nimic nu imi era grav afectat, nu corpul. Dar sufletul meu era distrus. “NUUU !!! Nu este posibil asa ceva!”. Sotul meu murise pe loc. Soferul celeilalte masini, baut fiind, nu suferise nici jumatate din daunele ce le cumulasem eu. Era viu, nevatamat, ranjea pervers cand ii fusera luate declaratiile si stiusem ca avea sa scape. Asa a si fost. Coruptia la grad inalt isi aratase iar coltii si interesele se respectasera. Dar nu aceasta e ceea ce vreau sa pun in evidenta.
Sunt ultimele randuri pe care le scriu. Dupa 5 luni in care am incercat sa ma readaptez in societate si sa incerc sa redevin ceea ce am fost inainte mi-am dat seama ca nu are rost. Nu fara el langa mine. Am existat doar pentru el, si asa va ramane. L-am iubit si inca il iubesc. Asa cum declarasem in fata starii civile si apoi inaintea unei divinitati, aveam sa ne iubim si sa ne fim loiali pana cand moartea avea sa ne desparta. Asta se intamplase iar eu nu mai rezist. Nu fara tine, iubitul meu.
A murit in ziua aniversarii noastre, in ziua in care ne-am sigilat iubirea. Eu aveam sa mor in ziua in care dorul ma doborase si dorinta de a-l avea langa mine e mai mare decat orice actiune normala pe care trebuia sa o intreprind.
Nu mai exista motiv mai maret pe lumea aceasta ca sa traiesc. E singurul pe care il doresc aproape. E un ADIO pentru vecie!

Probabil am exagerat, dar sunt multe povesti de genu si multi oameni lasati sa sufere. Oameni sub patima alcoolului ce iau vieti nevinovate si care apoi au dreptul sa isi continue nestingheriti trairea. Tu ce ai face intr-o astfel de situatie?
Consideri ca un pumn de bani poate rezolva boala provocata de absenta persoanei iubite?

luni, 20 februarie 2012

Fila de basm


Cum bine ai putut sa iti dai seama din prima mea postare, am scris despre un vis ce l-am avut nu cu mult timp in urma. Vei mai gasi astfel de povestiri, noaptea e momentul oportun cand subconstientul meu apeleaza liber la imaginatie. Oh, da… am o imaginatie bolnava. Mereu exista ceva nou si chiar ciudat ce imi trece prin cap. E indeajuns sa mi se spuna cea mai scurta si cea mai banala povestire ca eu sa las frau liber mintii mele sa deruleze imagini. Esti curios sa stii ce imi dicteaza imaginatia in momentul de fata? Fi musafirul meu.
Noapte! Fulgere ce despica cerul si tunete ce cu a lor vibratie fac sa tresare si cel mai neinsemnat graunte de pamant. Vantul suiera printre copacii ce in reverentele disperate intind maini noduroase spre mediul lor de viata. Totul se daruieste pamantului, datator de viata. Se apropie furtuna.
In casa e cald si bine. O lumina slaba descopera interiorul micului palat cu vitralii inguste. Doua camere, o debara si o bucatarie. Intrarea se face direct in bucatarie unde cuptorul e mereu incins si mama mereu ocupata. Din bucatarie usa din dreapta da spre debara iar cea din mijlocul peretelui opus intrarii in casa pecetluieste trecerea in micul coridor. Alte doua usii paralele aici. Cea din stanga e camera mea si a surorii, in dreapta camera mamei ce de mult timp nu a mai simtit mangaierea dragostei sale, tata. Razboiul a lasat multe case fara barbati, acelasi lucru s-a intamplat si la noi cand tata a fost recrutrat. Spre deosebire de altii, noi nu am primit nici o veste din partea lui, dar dupa 10 ani nu mai avem nici o speranta ca el s-ar intoarce teafar si nevatamat acasa. Aveam doar 8 ani cand l-am vazut pentru ultima oara, sora mea urmand sa se nasca doua luni mai tarziu.
Ma sperie ploaia, ma sperie noaptea, ma sperie tunetele de afara. Ne-am adunat cu toatele in bucatarie, in jurul lumanarii de pe masa ce prelingea umbre leganate pe perete. Surorii mele nu ii este asa de teama cum imi e mie. Curiozitatea o indeamna sa verifice orice este necunoscut si misterios. Daca nu ar fi fost mama, probabil ar fi iesit afara sa studieze fulgerele. Ma sperie curiozitatea ei. Si totusi… a inceput sa ploua torential. Nori de ceata se ridicara din frenetica cadere a picaturilor de ploaie. Am ramas pentru un moment captata de privelistea de afara ce era vizibila doar cand un fulger spanteca cerul.
“Haindeti sa mancati!” spuse mama si puse pe masa o paine, unt facut in casa zilele trecute si un borcan de gem de zmeura. Situatia anevoioasa si necesitatile fiecareia dintre noi ne obligau la munci fizice si grele in fiecare zi. Locuiam la o distanta considerabila de sat in mijlocul padurii. Pe sora mea o trimiteam la scoala in timp ce eu ajutam la bunul mers al gospodariei. Am mancat fara sa vorbim prea mult, iar la final mama ne-a inmanat fiecareia cate o cana de lapte cald. L-am savurat cu placere transmitandu-i un zamet de gratitudine mamei. Dupa ce am pus-o in pat pe sora mea am revenit in bucatarie sa curat canile si vasele folosite la cina. Mama statea ingandurata pe scaunul din fata focului deschis din vatra. Stiam ca era iar in starea aceea de melancolie cand nu isi doreste ca cineva sa intervina. Cand sa ma intorc in camera un fulger imi arata silueta unui om ce inainta pe poteca casei. Tresar de uimire si o avertizez pe mama ca cineva urmeaza sa ne viziteze. Nu dura multa si 2 batai ritmice se auzira in usa. Cu pasi lenesi si o privire trista mama deschise usa asteptand ca cineva de dincolo sa ii vorbeasca, dar nu se auzi nimic. Deodata mama se trezi din starea aceea si imi ceru ajutorul. Omul cazu pe pragul usii, parea ranit si ostenit.
L-am asezat pe scaunul pe care statuse mama inainte in fata focului. Era tot ud. Pelerina pare ca nu ii fusese de prea mare ajutor. Am indepartat-o si am lasat caldura sa ii usuce hainele. Pare ca isi pierduse cunostinta si febra ii crescuse. Repede am luat un castron in care am pus apa rece si niste carpe. Inmuind carpele in apa am inceput sa il tamponez pe barbat pe frunte. Suferea! Ii auzeam rasuflarea sacadata. Mama ii scoase cizmele si ii intinse picioarele pe un scaunel tot aproape de foc. In lumina flacarilor ce se inaltau am putut sa ii vad fata. Era un barbat in jur de 30 ani cu o cicatricie urata pe diagonala fetei. Parul negru si des i se revarsa pe umeri si pe fata. Inca transpira si parea ca avea cosmaruri, se smucea din toate partile. La un moment dat a deschis ochii frenetic si uitandu-se tinta la mine a urlat printre dinti cateva cuvinte la inceput nedeslusite: “Luna Plina!”. M-am uitat la mama care la randul ei il privea uimita. Ce doarea sa spuna omul cu acele cuvinte? Hei, raspunde-mi, ce inseamna asta? Nimic.
Pana aproape de miezul noptii am tot stat langa el ingrijindul in timp ce el se zbatea in dureri. Intr-un moment de luciditate m-a prins de mana si mi-a soptit: “Scoate-ma afara si incuie usa! Inchide toate geamurile! Nu mai deschide nimanui! Aceasta noapte e foarte periculoasa pentru voi.” Apoi a lesinat. M-am uitat la mama care punand cap la cap informatiile, mi-a povestit ceea ce auzise ca se intamplase intr-un sat vecin cu cateva luni in urma intr-o noapte ca aceasta. Un sat intreg a fost nimicit de animalele salbatice care pana in momentul respectiv isi duceau linistite viata in padure. Se zvonea ca satul ar fi cazut in mana unor spirite rele si astfel s-a declasant iadul. Cert e ca omul a aparut de nicaieri, nu il cunosteam doar ca ochii lui spuneau un adevar. Am decis sa il scoatem afara asa cum ceruse. Mama i-a pus cizmele acum uscate si l-a invelit in perelina neagra cu care venise.
Cand ceasul batea de miezul noptii am inchis usa in spatele nostru si am zavorat-o bine. In apropiere se auzi un urlet si batai frenetice urmara in usa, geamuri, pereti. Dar nu ne-am incumetat sa ne indepartam de usa. Urlete urmara de pretutindeni. Imi era tot mai frica, dar si-asa sora mea dormea in camera din spate. Trebuia sa ajung la ea. Mi-am luat inima in dinti si am plecat sa o aduc in bucatarie, eram mai in siguranta impreuna. Zgomete se auzeau dinspre camera unde ea dormea. Cineva incerca sa deschida un geam. Am intrat manata de o adrenalina cum nu mai simtisem pana atunci. Era sora mea care ca prin transa incerca sa deschida fereastra. Am prins-o la timp cum dealtfel in lumina fulgerului am vazut monstrul ce o determinase sa intreprinda actiunea. Indepartand-o in viteza de geam, am strans-o la piept si trantind usile in spatele meu, am intrat in bucatarie. Eram speriate dar mama a preluat controlul. Adunate intr-un micut cerc am inceput sa ne rugam si sa cantam. Haosul se dezlantuia afara iar noi eram la adapost atata timp cat rezistam tentatiei de a lasa un monstru sa intre in casa. Si asa a fost. In zori ploaia incepta la fel si urletele, zgomotele, scrijetiturile. Intre timp micuta adormise iar mama acumulate mai multa oboseala decat de obicei. Am ramas in asteptarea unei schimbari. A mai trecut o ora, nimic. Cocosii au inceput sa cante si parea ca intreaga padure se trezea. Incet si cu miscari sacadate m-am ridicat din fata vatrei unde am ingenunchiat cand ne-am strans in rugaciune. Am verificat daca mama se simtea bine si m-am indeptat spre geam. Trebuia sa vad ce era afara. Si am vazut. La o distanta de cativa metri pe iarba inca uda era el. L-am recunoscut dupa pelerina. Zacea pe pamant. E mort? Trebuie sa ies si sa il ajut. Cu inima batandu-mi frenetic am descuiat usa si am iesit afara, mama urmandu-ma. M-am aplecat deasupra lui si l-am intorc cu fata in sus de unde era cazut. Cu soarele ce isi incepea ascensiunea in spatele meu i-am observat zambetul chinuit. Dar privirea mi s-a oprit peste medalionul ce se vedea stralucind la gatului lui. Era familiar. Mi-am amintit ziua in care tata fusese recrutat in armata regelui si mama ii atarnase la gat medalionul de aur in interiorul caruia era pus un biletel cu initialele lui si ale sale. Cand mama s-a apropiat cu blandete i-a cuprins capul in mainile sale muncite si l-a asezat in poata fustei. Era ranit, era pe moarte dar cu ultimele forte i-a adresat mamei ultimele cuvinte: “I-am nimicit pe toti, iubita mea. Sunteti in siguranta acum. Am fost unul dintre ei dar nu am putut permite sa va faca vreun rau, Nu voua, nu familiei mele.” Intre timp sora mea se trezise si ni se altura cu ochii umflati inca de somn. Lacrimile mamei curgeau siroaie iar el ii mangaiase obrazul. “Mama, ce se intampla?” spuse micuta. Cu un gest greoi el isi ridica privirea si intelesese, avea in fata sa copilul pe care nu il vazuse niciodata. “Acum pot muri linistit.”
Nu imi mai puteam tine lacrimile asa ca am dat drumul unui urlet sugrumat de durere. Tata inchise ochii si stiam ca nu am sa il mai vad niciodata, ca nu am sa ii mai simt imbratisarea calda, ca nu am sa ii mai vad zambetul. NU! O mare tristete puse stapanire peste noi. A murit salvandu-ne de ceea ce intre timp el devenise - de animale, de acele fiinte oribile care au nimicit intreg satul vecin. Nu voi putea uita niciodata acea noapte.
Dupa inmormantarea tatalui am vandut tot ce am avut si ne-am mutat intr-o micuta casa in cel mai apropiat oras. Mama a inceput munca la conacul ducelui si nu mult dupa i-a devenit sotie acestuia. Sora mea s-a inscris la scoala de acolo avand rezultate foarte bune. Eu curand am cunoscut un nobil si m-am casatorit.
Dar tata inca imi lipseste. Nu voi cunoaste fericire mai mare decat aceea in sanul unei familii, cu tata si mama tinandu-ma de mana.
Aceasta este povestea mea pentru azi.

Intrebarea pentru tine azi este: “Cat de importanta e relatia parinti – copii?”

duminică, 19 februarie 2012

Viata dinaintea ochilor

Te-ai trezit vreodata sa iti verifici pulsul, bataile inimii, sa te convingi ca esti in viata? 
Mie mi s-a intamplat iar ceea ce urmeaza sa iti povestesc pana ce si in momentul de fata imi provoaca fiori. Era o dimineata cam prea insorita de iarna cand m-am trezit dintr-un somn al carui capat nu il mai vedeam. 
Cu o seara inainte luasem masa impreuna cu fratii si nepotul meu drag, cina pe care mama ne-o pregatise cu drag. In timpul mesei asa cum obisnuim la masa de duminica, singurul pranz pe saptamana pe care il onoreaza toata familia, ne-am pus sa depanam diferite amintiri, mai indepartate sau mai apropiate prezentului, in special pe cele cu tenta hazlie in care unul din noi am fost implicati. Timpul petrecut la cina a fost bine valorificat alegandu-ma nu doar cu o mancare delicioasa, ci si cu o stare de binedispunere. Asa cum ma obisnuisem, nu pot pune capul pe perna fara sa ii aud vocea a celui ce cu un simplu sarut ma ingheata ca apoi sa ma topesc in mangaierea bratelor lui. Inainte de miezul noptii eram deja in pat, nu imi doream sa acumulez prea multa oboseala, in cateva zilele aveam un examen de sustinut.
Am inchis ochii in linistea noptii ascultand doar bataile ceasului de perete ce anunta trecerea fiecarei secunde a ultimelor minute… Si totul incremeni, timpul nu mai exista, mireasma camerei mele cufundata in negura noptii nu o mai simteam, nici macar comfortul si caldura patului. Ma cufundam tot mai mult in ceea ce parea volbura unei furtuni pe mare sau pot sa ii spui chiar palnia nebuna a unui uragan.
Liniste! Miros de galbenele, fire subtiri imi mangaiau obrazul, in departare o rata salbatica chema compania consoartelor sale. Apa, era multa apa care in cadere izbea naprasnic pietrele de la poalele cascadei, sunet inconfundabil. Trebuia sa deschid ochii si asa am facut. Albastrul cerului imi invada panorama si leganatul copacilor in bataia vantului imi trezira si restul simturilor. Eram intinsa pe iarba aproape de cascada de maxim 1 metru inaltime a raului ce traverseaza localitatea. Imi amintesc de acest loc, e spatiul unde ma simt cel mai in siguranta cand imi doresc intimitatea de care m-as bucura si acasa daca nu ar fi asa de aglomerat.
Dar de ce eram aici? De ce acum? Nu imi amintesc sa fi venit aici si nici motivul pentru care o facusem, mereu era un motiv! Dar nu si acum, asa ca m-am ridicat si intorcand spatele acelei frumuseti si am pornit in cautarea acelei persoane care ma putea ajuta sa deslusesc misterul. Parcul era pustiu, la fel si strazile ce se zareau de langa pitica fantana arteziana pe langa care treceam in graba. Doar o masina traversa paralel si din sens invers mie bulevardul. Parea ca soarele de pe cer si caldura ce o emana erau de nesuferit. Si eu goneam spre acel loc unde ea era, ma astepta si ma putea ajuta. 
Intrata pe aleea acelei impunatoare cladiri nu am putut decat sa recunosc ce frumos si ce bine intretinut era acel loc. Din copilarie eram fascinata de locuri ca si acesta. Palmieri se intindeau de-o parte si de alta a aleii, caisii isi faceau si ei loc ici si colo incarcati de a lor fructe imbietoare iar in departare alti copaci. Rondourile din fata palmierilor erau pline de leandrii si trandafiri rosii sangerii. In partea dreapta o sera de sticla inalta spre acel cer imaculat peretii verzi impodobiti cu globuri rosii. Probabil erau si alte legume, de la distanta aceea atat puteam observa. Odata ajunsa in capatul aleii m-am intors sa mai savurez inca o data minunata priveliste, era un colt de paradis. Cladirea din fata mea era construita pe 2 nivele cu o terasa in fata inalta de un nivel. Al doilea nivel avea geamuri inalte si mereu acoperite cu draperii de culoare purpurie. Dar eu nu aveam sa urc la al doilea nivel, nici macar la primul folosind scarile terasei. Am urmat cararea pana la usa care stiam clar ca imi va deschide drumul spre raspunsurile dorite. Dar frigul ce l-am simtit m-a inghetat pana la oase. O lumina pala si niste scari ma indreptau in subsolul cladirii, acolo unde ea isi desfasura activitatea. Oameni, multi oameni grabiti alergau de ici si colo vorbind de diferite persoane si activitatea lor. Mi-am auzit numele in cateva randuri, am incercat chiar sa intru in vorba cu cateva persoane in speranta ca vreuna sa ma indrume spre locul unde as putea-o gasi. Parea ca intrasem acolo si nimeni nu ma observa, ca si cand nu existam. Dar hei, sunt aici, ma ajuta cineva? Imi raspunde careva? Am nevoie de ajutor!!! Dar nimeni nu imi raspunse, fiecare isi vedea de munca sa. Ostenita m-am asezat pe pragul uneia dintre multele usi de pe coridorul lung asteptand… dar ce asteptam? Un somn a pus stapanire pe mine iar cand m-am trezit nu se mai auzea nici un zgomot. Liniste! Am incercat sa urc scarile si sa ies in lumina soarelui arzator asa cum intrasem, dar usa era incuiata. Am incercat usile coridorului pe rand, acelasi raspuns. Usa din capatul coridorului - prin crapatura de jos se observa o lumina pala ceea ce m-a dus cu gandul ca mai exista o iesire si asa a fost. Am incercat o data si usa s-a deschis larg permitandu-mi sa vad ce era inauntru. In lumina slaba a apusului reflectata prin cele doua geamuri inguste incastrate paralel in peretii reci puteam vedea trupurile a doua persoane asezate pe targi inalte fiecare langa un sicriu inchis. Nu le cunosteam dar la privirea lor un fior  imi strabatu sira spinarii si cu spaima pulsandu-mi sangele in vene am pornit impiedicandu-ma spre usa din capatul acelei sali care descuiata fiind imi arata calea spre scarile de la iesire. 
Afara cerul imbina culorile sangelui si a purpurei intr-un dans lent si dureros iar vantul sufla parca tot mai tare. Atunci a fost momentul cand am auzit-o, era un strigat de jale si venea de pe terasa din fata edificiului. Cu rasuflarea sacadata am pornit intr-acolo. La marginea aleii un cufarel mi se ivi doar ca nu era unul de care vazusem inainte, eram mai lunguiet. Abia cand am fost deasupra lui am vazut ce era. Era un mic cosciug. Din nou frica a pus stapanire pe mine si impleticindu-ma in propriile-mi picioare am inceput sa grabesc pasul spre locul unde ea era. Scarile inalte nu imi permiteau sa vad ce era acolo sus dar in interiorul meu stiam ca nu era nimic de bine. Ajunsa acolo sus am fost nevoita sa fac fata dezastrului: 10 sicrie maro inchise cu cate o coroana de flori frumos alese erau aliniate pe doua randuri in fata unuia alb al carui capac era ridicat.  Ea era acolo, statea ingenuncheata. Cu spaima crescanda ma apropi tot mai tare de ea, trebuia sa vorbesc cu ea, prietena mea din copilarie, Elisa!! Sunt aici, totul e in regula, nu mai plange, sunt aici. Pune-ti capul pe umarul meu si lasa acea tristete sa se reverse. Dar era in zadar, nu ma auzea, se purta la fel de ciudat ca si subordonatii sai, de parca nu ma vedea. Eram la un brat distanta de ea si nu observam inca cine era persoana din cosciug pe care o plangea. Cine era? Trebuia sa o consolez asa ca am intins mana si i-am atins umarul prieteneste. In acel moment am simtit o zvacnire in corpul sau si stiam ca ma simtise, constietizase ca eram langa ea. Oh Elisa, stii prea bine ca te poti baza pe mine si oricand la bine si la rau iti voi fi alaturi. 
Dar cand isi intoarse capul sa ma priveasca am avut accesul vizual la cotinutul sicriului imbracat in satin purpuriu. Eram eu! 
In urmatoarea secunda eram in acel interior infricosator. O priveam cu ochi inlacrimati pe Elisa, dar nu eram in stare sa intreprind nici o actiune. I-am simtit sarutarea calda si umeda a lacrimilor sale pe obrazul meu acum rece ca gheata. Am inchis iar ochii! Intuneric! Eram tot in interiorul sicriului si incercam cu vehementa sa cer ajutor. Vreau sa ies de aici, lasati-ma sa ies! Dar nici un raspuns. Liniste!
O negura ma invalui si in involburarea a ceea ce era in jurul meu un sunet am putut distinge, era telefonul meu care m-a trezit la realitate. A fost doar un vis!!! Dar parea asa de real. Sudoarea de pe frunte imi confirma lupta psihica pe care o dusesem in acea noapte. Nu am raspuns la acel apel, eram ocupata sa imi reglez respiratia si sa recuperez informatiile cu care am adormit cu o seara inainte. Si iata-le, sunt vie in patul meu, camera mea, am o familie, sunt studenta si urmeaza sa am un examen dificil in cateva zile. Ar fi bine sa ma ridic si sa imi incep studiul.
Dar intrebarea mea pentru tine e aceasta:”Exista viata dupa moarte?”.