Zi frumoasa de primavara. Soare,
cer senin. O adiere suava clatina crengile - slute, copacilor de pe marginea
drumului. Eram in masina. Sotul si cu mine ne indreptam spre o destinatie
precisa. Era aniversarea noastra si el dorea sa o petrecem la un picnic in
locul in care ne-am sarutat pentru prima data. De 6 ani nu am mai fost prin
locurile respective.
Locuiam de 10 ani la 2 ore
distanta de casa, si de obicei ne vizitam parintii apoi ne intoarcem spre
rutina ce ne-am creat-o in marele oras.
Stresul de zi cu zi ne tine ocupati doua treimi din zi. Dar astazi e o zi
speciala, e ziua noastra.
Inainte sa plecam am verificat ca
totul sa fie perfect, cosul plin cu toate trebuincioase, patura, casa incuiata,
cainii hraniti. Masina era in stare buna de functionare, nu lipsea nimic. Gata
de drum!
Drumul era liber. Nu era de
mirare, nu circula prea multa lume intre orele de varf (altfel nu s-ar mai numi
ore de varf, nu? ). Tot traseul am ascultat muzica noastra preferata, muzica cu
care ne-am cunoscut, versurile pe care le-am fredonat de atatea ori. Detasati
fiind de tot ceea ce de obicei aveam de facut, ne-am abandonat in bratele
fericirii si iubirii care au pecetluit relatia noastra pentru o asa mare
perioada de timp. Dar nu avea sa mai tina prea mult. Zambetul mi-a pierit dint-o
data si groaza a luat stapanire pe trupul meu. Lumea mea colorata devenise
dintr-o data un iad. Masina ce venea din sens opus gonea pe sosea cu o viteza
mult prea mare iar cand a ajuns la o distanta de cativa metri in fata noastra
soferul pierdu controlul volanului si se izbi cu violenta intr-a noastra
aducand oroarea. Nu cunoscusem niciodata acel sentiment. Nu intalnisem inca
clipa disperarii si a suferintei. Dar in clipa aceea stiusem ca se terminase
totul, ca nu vom mai ajunge la destinatia propusa si ca nu vom mai fi niciodata
impreuna. “Dragostea mea… NU !!! te impor nu ma lasa singura pe aceasta lume!”
Era prea tarziu. Dupa ce masina fu impinsa pana ce rupse parapetul si se
rostogoli de 2 ori in valea usor abrupta eram singura supravietuitoare a acelui
masacru. In afara de leziunile de la cap si membre, nimic nu imi era grav
afectat, nu corpul. Dar sufletul meu era distrus. “NUUU !!! Nu este posibil asa
ceva!”. Sotul meu murise pe loc. Soferul celeilalte masini, baut fiind, nu
suferise nici jumatate din daunele ce le cumulasem eu. Era viu, nevatamat,
ranjea pervers cand ii fusera luate declaratiile si stiusem ca avea sa scape.
Asa a si fost. Coruptia la grad inalt isi aratase iar coltii si interesele se
respectasera. Dar nu aceasta e ceea ce vreau sa pun in evidenta.
Sunt ultimele randuri pe care le
scriu. Dupa 5 luni in care am incercat sa ma readaptez in societate si sa
incerc sa redevin ceea ce am fost inainte mi-am dat seama ca nu are rost. Nu
fara el langa mine. Am existat doar pentru el, si asa va ramane. L-am iubit si
inca il iubesc. Asa cum declarasem in fata starii civile si apoi inaintea unei
divinitati, aveam sa ne iubim si sa ne fim loiali pana cand moartea avea sa ne
desparta. Asta se intamplase iar eu nu mai rezist. Nu fara tine, iubitul meu.
A murit in ziua aniversarii
noastre, in ziua in care ne-am sigilat iubirea. Eu aveam sa mor in ziua in care
dorul ma doborase si dorinta de a-l avea langa mine e mai mare decat orice
actiune normala pe care trebuia sa o intreprind.
Nu mai exista motiv mai maret pe
lumea aceasta ca sa traiesc. E singurul pe care il doresc aproape. E un ADIO
pentru vecie!
Probabil am exagerat, dar sunt
multe povesti de genu si multi oameni lasati sa sufere. Oameni sub patima
alcoolului ce iau vieti nevinovate si care apoi au dreptul sa isi continue
nestingheriti trairea. Tu ce ai face intr-o astfel de situatie?
Consideri ca un pumn de bani poate rezolva boala provocata de absenta
persoanei iubite?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu