Noapte! Fulgere ce despica cerul
si tunete ce cu a lor vibratie fac sa tresare si cel mai neinsemnat graunte de
pamant. Vantul suiera printre copacii ce in reverentele disperate intind maini noduroase spre mediul lor de
viata. Totul se daruieste pamantului, datator de viata. Se apropie furtuna.
In casa e cald si bine. O lumina
slaba descopera interiorul micului palat cu vitralii inguste. Doua camere, o
debara si o bucatarie. Intrarea se face direct in bucatarie unde cuptorul e
mereu incins si mama mereu ocupata. Din bucatarie usa din dreapta da spre
debara iar cea din mijlocul peretelui opus intrarii in casa pecetluieste
trecerea in micul coridor. Alte doua usii paralele aici. Cea din stanga e
camera mea si a surorii, in dreapta camera mamei ce de mult timp nu a mai
simtit mangaierea dragostei sale, tata. Razboiul a lasat multe case fara
barbati, acelasi lucru s-a intamplat si la noi cand tata a fost recrutrat. Spre
deosebire de altii, noi nu am primit nici o veste din partea lui, dar dupa 10
ani nu mai avem nici o speranta ca el s-ar intoarce teafar si nevatamat acasa.
Aveam doar 8 ani cand l-am vazut pentru ultima oara, sora mea urmand sa se
nasca doua luni mai tarziu.
Ma sperie ploaia, ma sperie
noaptea, ma sperie tunetele de afara. Ne-am adunat cu toatele in bucatarie, in
jurul lumanarii de pe masa ce prelingea umbre leganate pe perete. Surorii mele
nu ii este asa de teama cum imi e mie. Curiozitatea o indeamna sa verifice
orice este necunoscut si misterios. Daca nu ar fi fost mama, probabil ar fi
iesit afara sa studieze fulgerele. Ma sperie curiozitatea ei. Si totusi… a
inceput sa ploua torential. Nori de ceata se ridicara din frenetica cadere a
picaturilor de ploaie. Am ramas pentru un moment captata de privelistea de
afara ce era vizibila doar cand un fulger spanteca cerul.
“Haindeti sa mancati!” spuse mama
si puse pe masa o paine, unt facut in casa zilele trecute si un borcan de gem
de zmeura. Situatia anevoioasa si necesitatile fiecareia dintre noi ne obligau
la munci fizice si grele in fiecare zi. Locuiam la o distanta considerabila de
sat in mijlocul padurii. Pe sora mea o trimiteam la scoala in timp ce eu ajutam
la bunul mers al gospodariei. Am mancat fara sa vorbim prea mult, iar la final
mama ne-a inmanat fiecareia cate o cana de lapte cald. L-am savurat cu placere
transmitandu-i un zamet de gratitudine mamei. Dupa ce am pus-o in pat pe sora
mea am revenit in bucatarie sa curat canile si vasele folosite la cina. Mama
statea ingandurata pe scaunul din fata focului deschis din vatra. Stiam ca era
iar in starea aceea de melancolie cand nu isi doreste ca cineva sa intervina.
Cand sa ma intorc in camera un fulger imi arata silueta unui om ce inainta pe
poteca casei. Tresar de uimire si o avertizez pe mama ca cineva urmeaza sa ne
viziteze. Nu dura multa si 2 batai ritmice se auzira in usa. Cu pasi lenesi si
o privire trista mama deschise usa asteptand ca cineva de dincolo sa ii
vorbeasca, dar nu se auzi nimic. Deodata mama se trezi din starea aceea si imi
ceru ajutorul. Omul cazu pe pragul usii, parea ranit si ostenit.
L-am asezat pe scaunul pe care
statuse mama inainte in fata focului. Era tot ud. Pelerina pare ca nu ii fusese
de prea mare ajutor. Am indepartat-o si am lasat caldura sa ii usuce hainele. Pare
ca isi pierduse cunostinta si febra ii crescuse. Repede am luat un castron in
care am pus apa rece si niste carpe. Inmuind carpele in apa am inceput sa il
tamponez pe barbat pe frunte. Suferea! Ii auzeam rasuflarea sacadata. Mama ii
scoase cizmele si ii intinse picioarele pe un scaunel tot aproape de foc. In
lumina flacarilor ce se inaltau am putut sa ii vad fata. Era un barbat in jur
de 30 ani cu o cicatricie urata pe diagonala fetei. Parul negru si des i se
revarsa pe umeri si pe fata. Inca transpira si parea ca avea cosmaruri, se
smucea din toate partile. La un moment dat a deschis ochii frenetic si
uitandu-se tinta la mine a urlat printre dinti cateva cuvinte la inceput
nedeslusite: “Luna Plina!”. M-am uitat la mama care la randul ei il privea
uimita. Ce doarea sa spuna omul cu acele cuvinte? Hei, raspunde-mi, ce inseamna
asta? Nimic.
Pana aproape de miezul noptii am
tot stat langa el ingrijindul in timp ce el se zbatea in dureri. Intr-un moment
de luciditate m-a prins de mana si mi-a soptit: “Scoate-ma afara si incuie usa!
Inchide toate geamurile! Nu mai deschide nimanui! Aceasta noapte e foarte
periculoasa pentru voi.” Apoi a lesinat. M-am uitat la mama care punand cap la
cap informatiile, mi-a povestit ceea ce auzise ca se intamplase intr-un sat
vecin cu cateva luni in urma intr-o noapte ca aceasta. Un sat intreg a fost
nimicit de animalele salbatice care pana in momentul respectiv isi duceau
linistite viata in padure. Se zvonea ca satul ar fi cazut in mana unor spirite
rele si astfel s-a declasant iadul. Cert e ca omul a aparut de nicaieri, nu il
cunosteam doar ca ochii lui spuneau un adevar. Am decis sa il scoatem afara asa
cum ceruse. Mama i-a pus cizmele acum uscate si l-a invelit in perelina neagra
cu care venise.
Cand ceasul batea de miezul
noptii am inchis usa in spatele nostru si am zavorat-o bine. In apropiere se
auzi un urlet si batai frenetice urmara in usa, geamuri, pereti. Dar nu ne-am
incumetat sa ne indepartam de usa. Urlete urmara de pretutindeni. Imi era tot
mai frica, dar si-asa sora mea dormea in camera din spate. Trebuia sa ajung la
ea. Mi-am luat inima in dinti si am plecat sa o aduc in bucatarie, eram mai in
siguranta impreuna. Zgomete se auzeau dinspre camera unde ea dormea. Cineva incerca
sa deschida un geam. Am intrat manata de o adrenalina cum nu mai simtisem pana
atunci. Era sora mea care ca prin transa incerca sa deschida fereastra. Am prins-o
la timp cum dealtfel in lumina fulgerului am vazut monstrul ce o determinase sa
intreprinda actiunea. Indepartand-o in viteza de geam, am strans-o la piept si
trantind usile in spatele meu, am intrat in bucatarie. Eram speriate dar mama a
preluat controlul. Adunate intr-un micut cerc am inceput sa ne rugam si sa
cantam. Haosul se dezlantuia afara iar noi eram la adapost atata timp cat
rezistam tentatiei de a lasa un monstru sa intre in casa. Si asa a fost. In zori
ploaia incepta la fel si urletele, zgomotele, scrijetiturile. Intre timp micuta
adormise iar mama acumulate mai multa oboseala decat de obicei. Am ramas in
asteptarea unei schimbari. A mai trecut o ora, nimic. Cocosii au inceput sa
cante si parea ca intreaga padure se trezea. Incet si cu miscari sacadate m-am
ridicat din fata vatrei unde am ingenunchiat cand ne-am strans in rugaciune. Am
verificat daca mama se simtea bine si m-am indeptat spre geam. Trebuia sa vad
ce era afara. Si am vazut. La o distanta de cativa metri pe iarba inca uda era
el. L-am recunoscut dupa pelerina. Zacea pe pamant. E mort? Trebuie sa ies si
sa il ajut. Cu inima batandu-mi frenetic am descuiat usa si am iesit afara,
mama urmandu-ma. M-am aplecat deasupra lui si l-am intorc cu fata in sus de
unde era cazut. Cu soarele ce isi incepea ascensiunea in spatele meu i-am
observat zambetul chinuit. Dar privirea mi s-a oprit peste medalionul ce se
vedea stralucind la gatului lui. Era familiar. Mi-am amintit ziua in care tata
fusese recrutat in armata regelui si mama ii atarnase la gat medalionul de aur
in interiorul caruia era pus un biletel cu initialele lui si ale sale. Cand mama
s-a apropiat cu blandete i-a cuprins capul in mainile sale muncite si l-a
asezat in poata fustei. Era ranit, era pe moarte dar cu ultimele forte i-a
adresat mamei ultimele cuvinte: “I-am nimicit pe toti, iubita mea. Sunteti in
siguranta acum. Am fost unul dintre ei dar nu am putut permite sa va faca vreun
rau, Nu voua, nu familiei mele.” Intre timp sora mea se trezise si ni se altura
cu ochii umflati inca de somn. Lacrimile mamei curgeau siroaie iar el ii
mangaiase obrazul. “Mama, ce se intampla?” spuse micuta. Cu un gest greoi el
isi ridica privirea si intelesese, avea in fata sa copilul pe care nu il vazuse
niciodata. “Acum pot muri linistit.”
Nu imi mai puteam tine lacrimile
asa ca am dat drumul unui urlet sugrumat de durere. Tata inchise ochii si stiam
ca nu am sa il mai vad niciodata, ca nu am sa ii mai simt imbratisarea calda,
ca nu am sa ii mai vad zambetul. NU! O mare tristete puse stapanire peste noi. A
murit salvandu-ne de ceea ce intre timp el devenise - de animale, de acele
fiinte oribile care au nimicit intreg satul vecin. Nu voi putea uita niciodata
acea noapte.
Dupa inmormantarea tatalui am
vandut tot ce am avut si ne-am mutat intr-o micuta casa in cel mai apropiat
oras. Mama a inceput munca la conacul ducelui si nu mult dupa i-a devenit sotie
acestuia. Sora mea s-a inscris la scoala de acolo avand rezultate foarte bune. Eu
curand am cunoscut un nobil si m-am casatorit.
Dar tata inca imi lipseste. Nu voi
cunoaste fericire mai mare decat aceea in sanul unei familii, cu tata si mama
tinandu-ma de mana.
Aceasta este povestea mea pentru
azi.
Intrebarea pentru tine azi este: “Cat de importanta e relatia parinti –
copii?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu