miercuri, 21 martie 2012

Poveste fara sfarsit


”La inceput a fost lumea,
Tau-cruce franciscana
Si lumea era Dumnezeu, si lumea era buna,
Si lumea era nevasta Soarelui
Si facatoarea a toate cele.
La inceput lumea era salbatica,
O gradina mustind de viata.
Si aparu o faptura, o intrupare a Pamantului,
Una ce avea sa puna ordine in gradina.
Si acolo unde pasea Faptura Unica tarana-nflorea,
Plantele cresteau in pustietate,
Creaturile-si faceau cuib si se-nmulteau,
Si Faptura Unica o numi pe fiecare in parte
Si luara cu toatele cele trebuincioase de la Pamant si nimic mai mult.
Si toate creaturile se daruiau pe sine Pamantului
Intorcandu-se in tarana cand viata li se sfarsea.
Si asa statura lucrurile pe vremea ferigilor celor mari,
Si pe vremea soparlelor uriase,
Chiar si in zorii primei epoci de gheata.
Apoi intr-o zi aparu omul-cel mai grozav animal.
Aproape un zeu-dar nu indeajuns de aproape, in ochii lui.
Si omul incepu sa vada nu harurile marete cu care era inzestrat,
Ci doar cele care-i lipseau.
Incepu sa ravneasca la ceea ce el nu avea.
Si asta ii sapa un gol in suflet,
Si cu cat tanjea mai mult la ce nu avea,
Cu atat se facea golul mai mare.
Incerca sa-l umple cu lucruri pe care le putea stapani:
Pamanturi, vite, puterea asupra animalelor, puterea asupra altora.
Se uita la fratii lui si isi dorea mai mult decat i se cuvenea.
Mai multa mancare, mai multa apa, adaposturi mai multe.
Dar niciunul dintre cele pe care le acea nu umplea golul imens.
Mai presus de orice, isi dorea mai multa viata.
Nu voia ca timpul lui pe Pamant
Sa se masoare dupa inaltarea si prabusirea soarelui in ocean,
Ci dupa inaltarea si prabusirea muntilor in tarana.
Voia ca timpul lui sa fie nemarginit.
Voia sa fie nemuritor.
Si atunci o vazu pe Faptura Unica. Ea strabatea Pamantul.
Ea nu imbatranea. Nici nu se ofilea.
Si fu cuprins de gelozie.
Ravni la puterea ei si vru sa puna man ape ele,
Se gandi ca, de prindea Faptura Unica,
Avea sa-i afle secretul vietii vesnice si avea sa si-l insuseasca.
Asa ca incepu sa spuna o poveste cleveditoare, vorbind-o de rau, numind-o Eva,
O poveste mincinoasa, menita sa-i faca pe oameni dusmanii ei.
Povestea spunea ca la inceput fusese un barbat
Care-i era egal la toate-ba chiar mai bun decat ea,
Un barbat pe nume Adam.
Adam strabatea gradina pamantului ca un zeu,
Si toate infloreau sub talpile lui, cum infloreau si sub talpile Evei.
Povestea spunea ca Eva fusese cuprinsa de gelozie,
Urandu-i trupul robust si paros,
Zicand ca e mai aproape de animale decat de zei.
Asa ca facuse sa creasca un pom ciudat
Si il indemnase sa guste din fructele lui,
Fagaduindu-i ca acesta avea sa-i dea o cunoastere mareata si puternica.
Dar fructul era otravit si il slabise,
Rapindu-i puterile divine
Si umplandu-i sufletul de manie si frica.
Povestea a fost spusa si respusa,
Pana cand toti barbatii gelosi au ajuns sa creada ca Eva le era dusman
Si doar prin moartea ei isi puteau recapata divinitatea.
Intr-o zi cand Eva ajunse in preajma pesterii in care salasluiau barbatii,
Auzi un animal plangand de durere.
Merse pe urmele urletului, pana-n strafundurile inghetate ale muntelui.
Si gasi un caine salbatic legat de podea,
Sfartecat, sangerand si urland de durere.
Cand Eva se apropie de el, tribul se napusti din bezna.
O lovira cu batele, o taiara cu pumnalele,
Dar ea nu muri.
Viata se revarsa in ea de la Pamantul Mama,
Tamaduind-o si dandu-i putere.
Innebuniti, barbatii aprinsera un foc si o impinsera pe Eva in el.
Dar sangele i se scurse din rani si stinse focul,
Iar trupul i se vindeca la loc.
Cativa barbati plecara in lume,
Sa adune otravurile pamantului
Pe care o fortara sa le inghita.
Dar ea tot nu muri.
Asa ca o tinura slabita.
Lumina lui Dumnezeu zidita in intuneric.
Caci nu-ndrazneau sa-i dea drumul, temandu-se de ce s-ar intampla,
Si nici nu puteau s-o omoare, fiindca nu stiau cum.
Iar timpul trecea si barbatii fura inlantuiti in propria lor vina
Iar caminul le deveni fortareata
In care ascundeau taina faptelor lor,
Nu un munte sanctificat, ci o temnita blestemata,
Unde Eva era captiva,
O taina sfanta-un Sacrament,
Pana in ziua despre care se prevesteste, cand suferintele ii vor lua sfarsit
Singura cruce adevarata se va ivi pe pamant
O vor zari cu totii intr-o clipa-cu totii se vor minuna
Crucea se va prabusi
Crucea se va inalta
Ca sa descatuseze Sacramentul
Si sa vesteasca o noua epoca
Prin moartea-i milostiva.”
                                           SANCTUS – Simon Toyne 

  
E un fragment din cartea ce am citit-o zilele acestea. O fictiune, o noua conspiratie, scrierile cartii sfinte -Biblia- cu privire la originile acesteia.
Care e opinia ta despre textul biblic? Fictiune sau adevar? Ceva tot ascunde in interiorul ei, dar ore sunt si texte lipsa sau altele care sa fi fost compromise? Cu siguranta! Dar si-asa, cine e cel care trage sforile acestei lumi, al Adevarului? Ce e dincolo de aparente?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu